Lina

By Calin Kasper

La realizarea romanului "Lina" am trudit împreună cu Victoria Dragomir timp de 18 luni. Colaborarea noastră a curs uneori în consens de idei, de parcă am fi cântat la pian la patru mâini. Alteori însă, am avut mari diferenţe de păreri pe care, vrând-nevrând, am fost nevoiţi să le rezolvăm prin negocieri şi compromisuri.
Subiectul romanului urmăreşte evoluţia personajului principal Lina de la vârsta grădiniţei, până la vârsta de 29 de ani. Lipsită de dragoste în familie, creşte cu dorinţa nemărturisită de a o căuta şi de a o găsi în lumea largă. Dar lipsită de îndrumarea maternă atât de esenţială în educaţia unei fete, nu numai că nu găseşte dragostea, ci dimpotrivă, iubirile de care are parte îi provoacă mari deziluzii. A avut parte, cum mărturisea ea, doar de "eşuaţi".
Trăind într-un oraş de provincie, cu oameni cu preocupări modeste, nevăzând nici o raza de speranţă, Lina ajunge prostituată, profesie care merge mână în mână cu alcoolul şi cu drogurile. Dar, ajunsă în situaţii critice, înzestrată cu o mare energie sufletească, reuşeşte prin eforturi deosebite să-şi schimbe viaţa, care ducea spre o fundătură. Renunţă la droguri şi la prostituţie şi devine şofer de camion. Meserie foarte grea pentru o fată plăpândă şi slăbuţă, dar pe care o face cu multă ambiţie şi curaj. Înţelegând totuşi că şoferia e meseria nepotrivită, renunţă la ea în favoarea unor meserii mai feminine, adunând în acest fel o experienţă de viaţă impresionantă din mai multe domenii de activitate.
Fac observaţia că deşi Lina este un personaj fictiv, Victoria a introdus în text mai multe episoade autobiografice, mai ales din perioada copilăriei, cât şi povestiri pe care le-a trăit personal parcurgând singură, sub soarele ucigător al Spaniei, pelerinajul oferit de "El Camino", parcurs pe jos, pe distanţa de 779 de km.
Totuşi, fiindcă intenţia noastră a fost de a creea un personaj tipologic cu grad de generalitate care să depăşească experienţa personală a unui singur om, am adăugat în roman multe povestiri străine (dar toate petrecute cu adevărat!) pe care le-am trecut pe seama Linei. În creionarea psihologica a eroinei, contribuţia Victoriei a fost esenţială. E greu pentru un bărbat să înţeleagă şi să descrie stările sufleteşti şi felul de a gândi şi acţiona ale unei femei.
În plus, Victoria este multitalentată. Are sensibilitate poetica care o determină să scrie versuri, cât şi priceperea de a face fotografii uimitoare. Iar când am fost în septembrie 2023 oaspetele familiei ei, la Rovinari, am descoperit cu uimire că şi picta. Ea nu dăduse importanţă acestui fapt, de asta nici nu a consideat necesar să-mi destăinuie această pasiune a ei, dar ochiul ei fotografic, combinat cu celelalte calităţi, a dat multă culoare personajului romanului. Astfel că, fiindcă nici unul dintre noi n-ar fi putut duce singur sarcina asta până la capăt, sau s-o ducă la un nivel atât de înalt, a fost o decizie fericită aceea de a scrie cartea împreună.
Eu am acceptat această colaborare, fiindcă am vrut să dau şi un exemplu. Unul dintre defectele românului este şi acela că este individualist şi nu-i place să lucreze împreună cu alţii. Suntem lupi singuratici şi acest fel strict românesc de a acţina este total ineficient şi trebuie să renunţăm la el. În Germania, la mai multe cursuri de dezvoltare personală pe care le-am urmat, am învăţat că de multe ori doi proşti, dacă îşi coordonează acţiunile, pot obţine rezultate mai bune decât unul deştept.
Sigur că nu a fost uşoară colaborarea noastră, dar important este că am dus proiectul acesta până la sfârşit.

• Language: Romansch
• Publisher: Calin Kasper
• Release date: May 23, 2024
• ISBN: 9798224053988

Calin Kasper

M-am născut pe data de 21 martie 1951 în Sighișoara, unde am urmat și școala. De fapt școlile, fiindcă până la terminarea liceului, din cauza năzbâtiilor pe care le făceam, mi-am plimbat pingelele prin 6 școli. A urmat apoi Facultatea de Transporturi, secția Automobile, la București, pe care am absolvit-o în 1975, devenind inginer.Din această clipă am pornit în viață pe cont propriu, ghidându-mă doar după capul meu, fără să-mi îndoi spinarea în fața nimănui. Așa am reușit ca, în prima zi de muncă la Uzina de Autoturisme Colibași, să mă bat cu unul din șefii de schimb de la secția montaj general, pentru că a avut tupeul să-mi tragă o palmă.Pornind pe calea asta, am reușit să adun vreo 28 de joburi, în unele din ele cu succese mari, iar în altele, cu vai și chiu. Am adunat astfel o experiență de viață cum puțini au, poate pentru că soarta, cu orânduielile ei ascunse, a vrut așa.

Book preview

Lina

Victoria Dragomir / Călin Kasper

Published by Calin Kasper at Smashwords

Copyright 2023 Victoria Dragomir / Calin Kasper

Smashwords Edition, License Notes

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be resold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return to your favorite ebook retailer and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of this author.

This book is not available in print

Design cover: Calin Kasper

Photographie cover: Victoria Dragomir

Prefaţă

E-mail-ul pe care l-am primit într-o zi de la Lina, era plin de sentimente de admiraţie la adresa mea ca scriitor. Citise cartea Pui de ţigan cu sufletul la gură şi mi-a mărturisit că a fost atât de impresionată, încât a trăit, alături de personajul principal, o întreagă gamă de emoţii.

Apoi, mi-a descris într-un alt mail asemănările dintre subiectul romanului şi viaţa ei. Aceste mărturisiri ne-au apropiat sufleteşte, așa că am hotărât în preajma Craciunului anului 2022, pe când îmi vizitam fiica la München, să ne întalnim la Hauptbahnhof, gara principală a metropolei bavareze.

A fost o întâlnire de doar două ore, în care mi s-a dezvaluit o personalitate complexă, puternică datorită voinței de fier și totodată vulnerabilă, din pricina inimii bune. În acea seara friguroasă, în care ploaia s-a întors în ninsoare, s-a cristalizat ideea de a scrie împreună, o carte inspirată din viaţa ei.

La început am fost sceptic. Ce experienţă de viață putea avea o fata de 27 de ani, care să merite să fie descrisă într-un roman? Şi totuşi viaţa Linei de până acum a fost un vârtej de evenimente ieşite din comun şi atât de numeroase, încât mi-a alungat orice urmă de îndoială.

Aşa am pornit împreună să scriem primele capitole, iar interesul și motivaţia noastră de a pune pe hârtie povestea Linei a primit noi impulsuri cu fiecare frază adăugată. Eforturile noastre comune, întinse pe durata unui an, îţi oferă ţie, cititorule, o carte adevărată, despre viața reală a unei fete care reuşeşte, după multe rătăciri, să găsească calea dreaptă în viaţă.

I Copilăria

1.

În târziul lui februarie a anului 1998, pe când omătul creştea spre glezne ca o mantie pufoasă, îmi văd paşii mărunţei, parcă umblând pe gheaţă lucie, spre educatoarea mea, care mă aştepta cu braţele deschise. Era prima dată când mă desprindeam de umbra mamei, rămasă uitată în holul mic al grădiniţei, unde zeci de hăinuţe atârnau într-un cuier lung cât tot peretele.

Un miros uimitor m-a izbit de cum am intrat în săliţa plină de copii, întrebându-mă de unde venea acel miros dumnezeiesc. Educatoarea, o fiinţă blândă şi plină de iubire, m-a luat de mână şi m-a dus la dulăpiorul pe care se afla un ghiveci cu o zambilă violetă.

Am fost fascinată de mireasma puternică şi de frumuseţea plantei înflorite, de un violet intens aproape transparent, senzaţii care s-au înrădăcinat atât de adânc în subconştientul meu, încât şi acum, după 25 de ani, zambila şi cu grădiniţa au devenit pentru mine cuvinte surori.

Spaţiul miraculos al grădiniţei, privit prin ochii mei de copil, a reprezentat locul celor mai frumoase amintiri din copilărie: al jocului, dansului, al poveştilor nemuritoare şi al descoperirii primelor gânduri şi sentimente.

2.

N-au trecut decât puţine zile, ca să mă obişnuiesc cu copiii şi cu educatoarea, care ne era ca o a doua mamă, răspândind în jurul ei multă iubire. Acolo, sub privirile ei ocrotitoare, am început să cresc şi să înfloresc, ca zambila de pe dulăpior. Multe din calităţile mele native, moştenite de la două neamuri, au început aici să iasă la iveală.

Ochişorilor mei de veveriţă nu le scăpau nimic din ceea ce se petrecea în jur şi asta mă ajuta să iau atitudinea cea mai potrivită. Iar de vorbit, vorbeam puţin, dar spuneam lucruri care dovedeau o maturitate precoce. Aşa am devenit în scurt timp preferata educatoarei.

Memoria bună mă ajuta ca să recit cu intonaţie și mult suflet lungi poezii, dar și să povestesc fabule sau poveşti. Educatoarea mă aşeza adeseori pe catedra ei în faţa copiilor și mă îndemna să recit vreo poezioară sau să spun o poveste.

Eram talentată şi la dans, cântam cu plăcere fiindcă aveam voce melodioasă și puteam să joc orice rol în scenetele pentru serbările noastre, ţinute în prezenţa părinţilor. Asta mă făcea să mă simt puternică faţă de ceilalţi copii şi uneori, chiar și faţă de unii adulţi.

Începusem încă de pe atunci să am păreri personale. Cântam cu plăcere melodia În pădurea cu alune, Aveau casa doi pitici, Vine pupăza şi spune: Vreau să stau şi eu aici! Dar pupăza asta nu-mi era de loc simpatică. O şi vedeam cu ochii minţii bătând poruncitoare din picior, ca să i se facă loc acolo unde nu avea nici un drept. Asta mi se părea o neruşinare strigătoare la cer. Dar melodia mea preferată era Are mama o fetiţă. Textul mi se părea scris special pentru mine:

Are mama o fetiţă, cât un ghemotoc

Are mama o fetiţă, cuminţică foc

Veselă şi hărnicuţă unde s-ar afla

Parcă e o furnicuţă, aşa este ea.

Îmi amintesc şi de copilul grăsuţ apărut într-o dimineaţă printre noi care, văzându-se fără mama lui, a început să ţipe şi să urle ca din gură de şarpe. Faţa lui bucălată era scăldată de lacrimi, mucii îi ajunseseră la gură şi criza de isterie care-l bântuia tot mai tare, l-a făcut să se învineţească la faţă.

Biata educatoare, s-a pierdut şi nu ştia ce să mai facă, fiindcă în toată cariera ei nu mai dăduse de o astfel de dandana. Mai era puţin şi copilul ar fi căzut leşinat la podea. Am simţit că trebuia să joc rolul mamei după care ţâncul tânjea.

M-am apropiat de el, l-am strâns în braţe și am început să-l mângâi. Îmbrăţişarea mea i-a făcut bine, fiindcă ţipetele lui au devenit scâncete. Apoi, când mi-am dat seama că mă pot face înţeleasă, am început să-i vorbesc dulce:

— Nu mai plânge, fiindcă mama ta o să vină să te ia acasă mai târziu. Aici suntem cu toţii fără mame. O să vezi că o să-ţi placă la noi.

Uşurel, grăsuţul s-a liniştit şi plânsul a încetat după o vreme. Eu îl mângâiam pe spatele transpirat și îi ştergeam lacrimile şi mucii cu maneca bluziţei, ca o mamă grijulie. Iar când a văzut că printre noi nu e chiar atât de rău pe cât i s-a părut, m-a îmbrăţişat și el. Apoi, cu mine de mână, i-am prezentat toate jucăriile şi jocurile noastre. Iar la urmă de tot, i-am arătat cea mai mare minune din grădiniţa noastră: zambila cea cu florile albstre, aproape transparente.

Cu băiatul acela am rămas prieteni până la liceu și mai mereu ne aduceam aminte zâmbind, de prima lui zi de grădiniţă. Apoi l-am pierdut din vedere, aşa cum se întâmplă mai mereu în viaţă.

3.

O altă dată, la grădiniţă, pe când m-am întrecut pe mine în declamarea poeziei Ce te legeni, codrule, de Mihai Eminescu, educatoarea noastră a fost atât de impresionată de felul în care am recitat versurile, încât mi-a făcut cadou o minune de portocală. Eu nu mai văzusem un asemenea fruct exotic până atunci şi impresia pe care mi-a lăsat-o a fost copleşitoare. De atunci nu mai pot să văd o portocală, fără să nu-mi amintesc de prima portocală din viaţa mea şi de cea care mi-a dăruit-o.

Pe când mă pregăteam odată să revin în România, am intrat într-un magazin la München ca să fac după obiceiul meu cumpărături, înainte de a veni acasă în concediu. De fiecare dată burduşeam portbagajul cu tablete de ciocolată şi pungi de bomboane pentru copiii din blocul nostru, de doze pentru câinii fără stăpân şi colectam haine de toate felurile de la cunoscuţi, ca să le împart celor care aveau nevoie de ele. Mă simţeam datoare să ajut pe cei mai nenorocoşi decât mine.

Cum treceam agale printre rafturile încărcate, mi-au sărit în ochi nişte plase cu portocale tare arătoase şi mi-am adus aminte de portocala pe care o primisem de la educatoarea mea. Şi atunci, m-a cuprins marea dorinţă de a o revedea. Fără să mai cuget mult, am cumpărat o plasă cu cinci kilograme de portocale, pe care voiam să i-o fac cadou, după ce ajungeam acasă.

Cu multă sfială, am intrat pe poarta casei unde locuia. Am găsit-o acasă, udând straturile şi ghivecele de flori răspândite în întreaga curte. Se gârbovise săraca şi-mi apăru împuţinată la trup şi mult mai măruntă decât o ştiam de copil.

Nu trebuia să mă mir, pentru că trecuseră mai bine de douăzeci de ani de atunci. Doar privirea îi rămăsese la fel de limpede. Nici nu şi-a mai adus aminte de mine, când i-am spus cum mă cheamă. Dar când am început să-i recit Ce te legeni, codrule cu aproape aceeiaşi voce şi intonaţie, şi-a adus aminte de portocala pe care mi-o dăruise şi de momentul în care l-am salvat pe grăsuţ de la leşin. Ne-au dat la amândouă lacrimile.

— Tocmai acea portocală mi-a adus aminte de dumneavoastră şi m-a făcut să vă vizitez. Am şi un mic semn de recunoştinţă pentru multa dragoste pe care ne-aţi dăruit-o, când aveam cea mai mare nevoie de ea.

Când am scos plasa cu portocale din sacoşă, i-au apărut lacrimi în ochi. Nu cred că mulţi dintre cei de care a avut grijă ca o mamă, s-au mai gândit s-o viziteze. Apoi m-a invitat în casă, la o farfurioară cu dulceaţă de nuci verzi şi cu un pahar de apă rece, din fântână. Avea la toate ferestrele flori, printre care mi-a zâmbit şi o zambilă violetă, cu flori aproape transparente.

Următoarea dată când am revenit în ţară, am aflat că educatoarea mea cea dragă se mutase la marginea oraşului. Nu mai puteam să-i ofer portocale, dar i-am dus un buchet de zambile, pe care i le-am pus pe mormânt. Şi din fotografia încrustată pe cruce, mi-a zâmbit buna mea educatoare, cu aceeaşi privire plină de iubire cu care m-a primit, cu braţele deschise, în prima mea zi de grădiniţă.

4.

După spusele mamei şi din poveştile bunicii, căreia noi, nepoţii ei, îi spuneam Baba, m-am născut pe când afară viscolea, iar frigul pătrunzător îşi arăta colţii, chiar dacă luna martie nu era departe. Mama şi cu Baba îi internaseră în spital pe fratele meu şi o verişoară în vârstă de un an din pricina unei gripe rebele, care-i pocnise pe amândoi deodată. În acelaşi timp cu ei se afla şi mama internată, dar cu un etaj mai jos rezervat gravidelor, fiindcă momentul naşterii mele se apropia iar medicii voiau să ne aibă sub observaţie.

Într-una din zile, mama a urcat în salonul unde erau internaţi pruncii noştri pentru a le da țâţă, mai ales fratelui meu cel îndărătnic, care nici la doi ani n-a vrut să se lase înţărcat, dar şi nepoatei ei. După ce i-a săturat pe amândoi şi i-a liniştit, Baba a rămas în salonul copiilor, ca să-şi supravegheze nepoţii. Atunci mama i-a spus bunicii:

— Mamă, mă duc la mine în salon să mă întind pe pat niţel, fiindcă mă cam taie pe sub burtă!

Şi a pornit încetişor spre uşă, sprijinindu-şi spatele cu o mână. Baba, care născuse la rândul ei patru puradei şi moşise încă câteva sute, văzand-o cât de şovăielnic umblă, i-a luat urma, ca să fie sigură că ajunge cu bine la patul ei.

Dar mama s-a oprit pe casa scărilor, unde a mai apucat să se sprijine de balustradă, fiindcă a luat-o chiar acolo durerile facerii. Baba, care era la un pas în urma ei, a culcat-o acolo pe ciment şi i-a ridicat poalele, fiindcă eu, nerăbdătoare, băteam deja la poarta vieţii.

Căldura mâinilor ei m-a învăluit cu drag, altfel cimentul rece ar fi fost primul meu scutec. Baba a fost cea care m-a scos la lumină, ajutându-mă să mă nasc. Am fost mai întâi pruncul ei, ţinut de palmele ei negricioase, crăpate de la sapă şi cu pielea înscorţoşată de la spart lemne cu toporul.

După mai multe minute în care Baba mi-a fost bunică şi moaşă, a sosit şi personalul medical, îndârjit asupra Babei, pentru că îndrăznise să practice o meserie fără calificarea necesară şi o făcuse şi foarte bine. Dar biata de ea, nu-şi sterilizase mâinile, aşa cum cerea protocolul spitalului.

Port astăzi cu drag şi numele Babei, Elena. Dar mai mult decât atât, port în mine o bucată din sufletul ei, de parcă pentru ea m-am născut, de parcă ea a fost adevărata mea mamă. Şi într-un fel, chiar a fost.

Mama n-a putut să mă alăpteze, fiindcă imediat după ce m-am născut, a făcut noduli la sâni. Ea n-a dormit cu mine niciodată în acelaşi pat, fiindcă îi era frică să nu mă strivească. După naşterea fratelui meu, numai cu el lipită de ea a stat, zi şi noapte. De asta legătura lor a fost puternică şi el şi la patru ani era mămos din cale-afară. Iar când îi dădea să mănânce, dacă-i pica din gură o bucăţică, putea s-o mănânce fără reţinere. De la mine n-a putut niciodată, fiindcă i se întorcea stomacul pe dos. Pentru asta legătura mea sufletească cu mama aproape nici nu a existat.

Pe tot parcurusul spitalizării, mai bine de o săptămână, toate gravidele şi lăuzele, asistentele şi medicii de la maternitate îmi ştiau plânsul şi-mi spuneau Soprana. Cum începeam să plang, o strigau pe mama, ca sa-mi dea sticla cu biberonul:

— Fugi Felicia, că s-a trezit Soprana.

Eu poate că resimţeam lipsa mamei şi plângeam de dorul laptelui.

Când am ajuns la vârsta priceperii şi am aflat povestea venirii mele pe lume, am înţeles de ce mi-a fost scris să fiu bună la suflet şi să ajut pe toţi cei din preajma mea cu tot ce am putut, chiar dacă mai târziu n-am avut parte măcar de o minimă recunoştinţă.

Dar nu mi-a părut rău că sunt astfel, fiindcă dacă aşa ţi-e soarta, nu poţi să sari peste umbra ta. Cum să nu-mi accept destinul, dacă prima mea faptă bună a fost făcută chiar înainte de a mă naşte, săturând cu laptele destinat mie, pe cei doi mici nesătui?

Termocentrala care inneca oraselul cu praf si cu fum (Foto V.D.)

5.

Familia noastră locuia într-un orăşel minier, unde cea mai mare întreprindere era o termocentrală, cu exploatări de suprafaţă pe dealurile din jur, de unde se extrăgea lignit. Tot oraşul era acoperit de un colb negru, înnecăcios. Zăpada nu avea la noi niciodată culoarea albă, ea cădea din cer deja cenuşie. Chiar şi aerul era fumuriu şi greu de respirat, însă locuitorii oraşului se obişnuiseră întratât, încât li se părea că aşa era el de la natură.

Tata primise de la intreprinderea unde lucra un apartament muncitoresc cu vedere spre zona de descărcare a cărbunelui, iar de la ferestre se vedeau utilaje uriaşe în plină activitate. Excavatoarele goleau benele ruginite ale basculantelor venite la descărcat iar benzile transportoare brăzdau cerul scârţâind din toate încheieturile. Vacarmul era greu de suportat de auzul străinilor. Localnicilor însă, obişnuiţi cu el, li se părea doar ca un vuiet de viscol, pe care nu-l mai luau în seamă.

Vara, în ciuda prafului negru din aerul care acoperea soarele, căldurile care cădeau peste oraş trebuie să fi fost ca cele care domneau lângă cazanele cu smoală clocotită din iad. Iar iarna, Baba Dochia îşi aşternea mantia ei soioasă şi cenuşie peste dealurile desfrunzite. Orăşelul mic fiind, ne cunoşteam cu toţii, de parcă trăiam la sat și în multe privinţe ne simţeam ca membrii unei singure familii.

Termoncentrala care functioneaza neintrerupt, zi si noapte (Foto V.D.)

6.

Puţini oameni ajunşi la vârsta maturităţii, rememorându-şi copilăria, nu-şi dau seama cât de des au fost aproape de moarte. Dar îngerul lor păzitor i-a ajutat ca să rămână în viaţă, să poată să-şi împlinească destinul pentru care au venit pe lume.

Un văr de-al meu cu fratele lui mai mic, păzeau vaca pe islaz. Plictisindu-se, cel mic s-a legat peste brâu cu lanţul de care era legată vaca. Dar vaca s-a speriat şi a luat-o la fugă ca nebuna spre pădure, târându-l pe micul nătărău după ea.

Ajunşi doar la câţiva paşi de pădure, o zală de la lanţ s-a desprins, astfel că acel copil fără minte a rămas în viaţă. Tatăl copiilor, cercetând lanţul rupt, nu şi-a putut explica cum de-a cedat zala aceea chiar pe ultimii metri. A fost Îngerul lui Păzitor, zicea. Eu însă, cred că am chiar mai mulţi îngeri păzitori care mă veghează cu schimbul, fiindcă eu aş fi putut de mult să fiu plecată din această lume.

Era o zi de vară călduroasă şi fierbinte iar eu eram în curtea Babei, unde se afla şi o fată mult mai mare ca mine. Cred că avea vreo 16 sau 17 ani iar eu numai vreo trei. După ce ne-am jucat o vreme împreună, ce i-a trecut ei prin cap? M-a tras mai într-o parte, spunându-mi:

— Nu vrei să-ţi arăt un loc răcoros şi plăcut, unde o sa te simţi tare bine?

M-a luat de o mânuţă şi m-a dus lângă fântână. Acolo m-a aşezat pe spate, ca să mă poată ridica de picioare. Cred că nu eram mai grea decât o găină, aşa că n-a fost mare lucru ca să mă salte peste ghizduri şi să mă bage cu capul în jos, în fântână. Eu, copil prost, n-am zis nimic şi m-am lăsat în voia acelei fete, de care nici azi nu ştiu cine a fost, fiindcă mama n-a vrut cu nici un chip să-mi spună.

Nu pot crede că fata aia chiar a vrut să mă arunce în fântână, dar putea să mă scape fără voia ei şi nenorocirea n-ar mai fi putut fi ocolită. Norocul a fost că mama a ieşit în pridvorul casei şi a văzut-o pe nenorocită ce făcea cu mine.

Deşi i-a sărit inima din piept de spaimă, s-a stăpânit şi i-a vorbit fetei frumos, spunându-i că dacă mă ţine mult cu capul în jos, s-ar putea să-mi curgă sânge din nas şi ar face bine să mă scoată din fântână, până ce nu apuc să spurc apa.

Aşa am ajuns iar cu picioarele pe pământ, ca să apuc s-o văd pe mama dezlănţuită, cum o bătea pe năroada aia cu pumnii şi cu picioarele. A fost cu adevărat o bătaie soră cu moartea. Fiindcă dacă nu te duce mintea, atunci joacă-te cu viaţa ta, nu pune în pericol viaţa altuia.

7.

Pe la începutul unei ierni, dis de dimineaţă, mama şi cu tata au plecat în oraş la cumpărături, ca să poată să ne pună câte ceva pe masă. Fratele meu avea patru ani şi jumătate, iar eu jumătatea vârstei lui.

Văzând că părinţii nu sunt acasă şi fiind şi foarte mămos din fire, fratele meu, după ce s-a smiorcăit o vreme, s-a hotărât să plece în căutarea lor.

Şi-a pus o hăinuţă pe el şi pantofiorii invers în picioare, iar pe mine m-a îmbrăcat într-o rochiţă subţire de vară, pe dos şi cu spatele-n faţă. Încălţări nu mi-a mai dat de fel şi nici chiloţei. Aşa am coborât scările celor patru etaje, ţinându-ne de mânuţe.

Am colindat străzile micului oraş o vreme, până ce am ajuns la piaţă. Plângeam din cauza frigului, iar picioruşele îmi erau îngheţate. Fratele a luat atunci o cutie de lângă o tarabă şi m-a pus în ea. A început să tragă de cutie, facând o zarvă ce se amesteca cu strigătele negustorilor care-şi lăudau marfa.

Între timp, mama şi cu tata, ajunşi acasă, au încremenit văzând că le-au dispărut copiii. Au dat pe loc de veste tuturor rudelor din apropiere şi cu toţii, cu disperare, au început să ne caute. Pe vremea aceea oraşul era brăzdat de săpături care mai de care mai adânci, pentru conducte de apă, de gaz, de canalizare.

Ne-au căutat împrejurul blocului, în toate puţurile, şanţurile şi canalele, ca nu cumva să se fi întâmplat vreo nenorocire. Nu ne-au dat de urmă, decât dupa vreo două ore de căutare. Eram în mijlocul pieţei, eu în cutia ce aproape că-şi pierduse fundul, zgribuliţi de frig, murdari şi speriaţi. A fost desigur mare bucurie pe capul tuturor, dar şi o învăţătură de minte pentru părinţi.

8.

Pe la vârsta de patru ani, în ajun de Crăciun, tata s-a hotărât să ne facă o bucurie şi îmbrăcat în obligatoriile veşminte roşii, cu barbă albă din vată şi cu fes cu ciucure pe cap, de sub care ieşeau la vedere pletele alb-gălbui ale unei peruci din fire creţe de cânepă, s-a pus să joace rolul lui Moş Crăciun.

Se lăsase seara iar eu adormisem pe divanul din sufragerie, când mama m-a trezit plină de voioşie, ca să mă anunţe de vizita mult aşteptatului Moş:

— Trezeşte-te, copilă, să vezi cine a venit la noi!

Îmi spunea, scuturându-mă uşurel de umar. Încet-încet, am început sa mă desprind din mrejele somnului. Când am deschis ochii, am zărit creatura aia de un roşu aprins, parcă desprinsă din focul iadului, cum venea spre mine cu mâinile întinse. Am tras o gură de aer şi am simţit că adorm la loc.

Mama mi-a povestit mulţi ani mai târziu, ce s-a petrecut cu mine. În timp ce Moşul se apropia dinspre uşă de patul unde dormeam, am deschis ochii şi când l-am zărit, am scos un scâncet de şoricel speriat, m-am albit la faţă, am dat ochii peste cap şi am căzut într-un leşin profund.

Degeaba au încercat ai mei să mă aducă în simţiri stropindu-mă cu apă rece. Fiindcă nici palmele date n-au adus nici un rezultat, Moşul, aşa îmbrăcat cum era, şi-a lepădat sacul cu jucării, m-a luat în braţe şi a fugit cu mine drept la spital.

Trei zile şi trei nopţi am fost ca şi moartă, fără puls şi cu respiraţia redusă la minimum, încât mama numai cu oglinjoara pusă la nasul meu putea afla dacă mai trăiesc. Iar medicii din spital îmi dădeau şanse minime de supravieţuire.

— Şi dacă nu se stinge, va rămâne cu sechele grave de pe urma lipsei de oxigen! Ziceau ei.

Aşa că bieţilor mei părinţi, li s-a inoculat încă din spital convingerea că m-au nenorocit. Şi nici n-a lipsit mult ca să fie aşa. Multe luni după ce mi-am revenit din leşin, nu mai reuşeam să îmi ţin capul pe umeri, de parcă eram un bebeluş de două săptămâni. Gâtul îmi era moale ca de cauciuc, iar până la vârsta de şapte ani am suferit continuu de crize epileptice. Cada noastră din baie era întotdeauna plină cu apă rece, căci leşinam uneori chiar şi de mai multe ori pe zi.

Ştiam dinainte când se apropia criza, fiindcă îmi apărea un diavol roşu în faţa ochilor. Atunci o spaimă dureroasă îşi înfigea gheara în pieptul meu, încât devenea de nesuportat şi atunci mă cufrundam într-un leşin izbăvitor, care îmi topea toată frica. Mă trezeam din transă udă ca un mâţ plouat, dar cu sufletul uşurat, liniştită şi eliberată de greutatea uriaşă care îmi împovăra sufletul greu încercat.

După un an de tratamente medicale și apă rece, gâtul mi s-a mai înzdrăvenit și mi-am recăpătat totodată capacitatea de a vorbi coerent. Ca şi cum voiam să recuperez, am început să vorbesc fără încetare, ceea ce